Copiii romani din alte tari, ce limba vorbesc?

,,De ce copiii romanilor din Italia, vorbesc doar italiana?”

Este una din intrebarile intalnite destul de des in randul romanilor din Italia, care suna a judecata, mai ales cand pleaca din gura celor care nu sunt parinti sau nu s-au lovit niciodata de situatiile pe care le voi descrie mai jos.

Dat subiectul, incerc pe cat posibil sa fac putina lumina si sa inlatur dubiile multora, dubii care se transforma in acuze si probleme existentiale, desi, direct, n-au absolut nici o treaba.
Intrebarile de genul, sincer, mi se par o punere la zid. Un fel de frustare personala care te impinge sa te revolti fara a avea un motiv, habar sau un minim de experienta care sa-ti permita judecata.

Prin jobul pe care-l am si experienta acumulata de-a lungul anilor petrecuti pe bancile scolilor (italiene), ca atare, in randul lor (copiilor), imi rezerv dreptul de a-mi expune o parerea in materie de ,,limba materna” si ,,limba dobandita”. Dupa parerea mea, exista diferente care ar trebui luate in calcul si de care ar trebui sa tinem cont, mai ales cand vine vorba de copii si viitorul lor.

,,Limba materna”, in cazul nostru romana, copilul o vorbeste frcvent pe teritoriul altei tari, daca mediul in care s-a nascut reprezinta baza de unde el si-a luat seva.

Mai exact, copilul nascut in Romania e predispus dialogului -folosind limba romana ca mijloc de comunicare- atunci cand este rupt de ambientul in care si-a petrecut o buna perioada din viata, gasindu-si refugiu in singurul lucru pe care stie sa-l faca cel mai bine: exprimarea in limba romana.

Pentru a fi mai clara, dau un exemplu: copilul care s-a nascut si a studiat in Romania, cel putin primii ani de scoala, va folosi/vorbi limba romana fara nici un fel de probleme (cu cei care o vorbesc, bineinteles), chiar daca la o anumita virsta a fost nevoit sa-si paraseasca tara, alaturandu-se familiei care locuieste pe teritoriul altei tari.

Va face parte din el in ciuda faptului ca cealalta limba, cu timpul, isi va face loc si o va folosi mult mai mult decat pe prima.

Dar, nu sunt excluse nici cazurile in care copilul va refuza s-o mai vorbeasca. Motivul? Adaptarea automata in societatea noua in care tocmai a ajuns/intrat, dorind sa se integreze, iar acest lucru se va resimti si in sanul familiei, prin eventualele exprimari care rezoneaza altfel -adaptate la o anumita situatie- de cum ar fi spuse in limba romana.

In cazul ,,limbii dobandite”, lucrurile se schimba radical. Copiii nascuti in familiile de romani care locuiesc in alta tara, nu vor folosi niciodata limba romana ca ,,limba materna”, pentru ca nu se regasesc in ea oricat de mult ar incerca parintii sa-l convinga in a o vorbi. Cu siguranta, vor fi capabili s-o inteleaga sau s-o pronunte la un anumit nivel (extrem de scazut), insa, putin probabil la nivelul copiilor din prima categorie.

Ceea ce nu reusim de multe ori sa intelegem, noi parintii, este ca, odata ce-am ales sa ne petrecem restul vietii (sau temporar) intr-o tara unde copilul a vazut pentru prima data lumina zilei, pentru el, aia e tara lui. In ea a spus primele cuvinte, iar in majoritatea cazurilor, nu sunt deloc in limba romana. Primul creion i-a fost pus in mana de o ,,maestra italiana”, asa cum primul prieten pe care si l-a facut prin comunicare, a fost italian (salvand anumite conjucturi). Statutul de elev l-a avut pentru prima data intr-o scoala italiana, asa cum prima propozitie scrisa pe un caiet si prima fraza citita, au fost in limba italiana.

Sunt foarte rare cazurile in care copiii romanilor merg perfect paralel cu doua limbi. De ce? Pentru ca multi nu se regasec in cea de a doua, romana. Pentru ei, prima este cea in care studiaza.

Ambientul in care s-au nascut si cresc, nu-i va determina niciodata sa-l compare cu altul pe care nici macar nu-l cunosc si pe care il vad doar in vacante sau deloc. Pentru ei, chiar daca pare ciudat si greu de acceptat, Romania este tara unde merg in excursie si atat. Locul unde ei se regasesc si in care isi vor recapata identitatea (atentie, au dreptul sa-si aleaga propriul statut) este tara in care traiesc. Si-o pot imagina prin povestile noastre sau prin descrierile pe care le facem legate la o anumita situatie, insa, credeti-ma, nu este acelasi lucru.

Cursurile de limba romana care se fac pe teritoriul altor tari, sunt bine venite, insa, nu stiu in ce masura si cat de mult ajuta copiii, daca ne-am limita strict la limba. Daca ma intrebati, le vad mai mult ca pe o dorinta a parintilor, nicidecum a copiilor, mai ales cand vorbim de virste la care nu sunt in masura sa contientizeze motivul pentru care sunt acolo. Pentru ei e o distractie, nu o motivatie care sa-i faca sa inteleaga ca prezenta lor are un scop.

Cu siguranta, identitatea si radacinile trebuie pastrate. Cu atat mai mult, nu trebuie neglijate. Insa, lucrul asta este valabil mai mult pentru noi, adultii, adaptandu-ne tot timpul la modul in care o facem, dar, mai ales, cum o facem. Nu toti copiii sunt predispusi in a intelege (accepta) dorinta de a impartasi cu noi anumite experiente, iar daca aceste lucruri din partea lor nu vin benvol, nu le fac cu drag sau ca simt, cadeam in extrema cealalta. Ii obligam sau ii fortam sa faca ,,un ceva” care nu-l simte. Cu atat mai mult, nu-l (re)gasesc la capitolul ,,dorinta” personala.

Nu putine au fost cazurile in care, la orele laboratoarelor interculturale, am intalnit copii romani (nascuti si crescuti aici), pe care-i ,,provocam” la dialog in limba romana. Rezultatul? Refuzau sa raspunda, iar daca o faceau, raspunsul era dat in limba italiana. Incercam sa construiesc o conversatie simpla, doar prin intrebari si raspunsuri, dar, niciodata nu erau predispusi sau disponibili. De multe ori, cadrele didactice prezente, veneau cu un plus de ,,informatie”: ,,le este rusine sa vorbeasca limba”, sau, ,,nu se considera romani”.

Rolul meu acolo, era exact pentru a le explica si a-i determina sa inteleaga ca, a fi roman, nu este o rusine, asa cum nu este o rusine in a vorbi limba parintilor atunci cand o stii. In unele cazuri reuseam oarecum sa-i motivez. In altele, am dat faliment; in fata mea, aveam un copil ce nu se regasea in nimic din ce spuneam sau faceam. El se considera la fel ca toti ceilalti: italian. Ba, mai mult, prezenta mea il facea sa se simta stanjenit. Culmea, se simtea discriminat.

Sper sa intelegem odata pentru totdeauna ca limba materna are radacini in momentul in care ai vorbit-o toata viata ta, de cand te-ai nascut, si asa va ramane. In caz contrar, cand limba este dobandita sau castigata prin nasterea in alta tara, pentru copiii romani, chiar daca ne este greu sa acceptam, va fi limba vorbita si prin care vor comunica tot timpul, fapt de care ne lovim si la ceilalti copii, de alta nationalitate.

  • author's avatar

    By: Iuniana Daniela Popescu

    Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

  • author's avatar

Please follow and like us:
123
About Iuniana Daniela Popescu 71 Articles
Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*