#metoo

,,Maica, fata mea, daca se atinge vreun pularau de tine, daca-ti pune mana pe undevasilea, sa vii sa-i spui lu’ maica, auzisi? Ca io ma duc si-i spun lu’ ta’c’tu-mare si praf ti-l face!”. Astea erau cuvintele bunicii mele. Cu astea am crescut. Le auzeam cel putin o data pe saptamana.

Mama, la fel, imi repeta frecvent sa nu-i ascund nimic din tot ce mi se intampla, si, orice lucru care mi se parea dubios trebuia sa i-l spun oricat de rusinos ar fi fost.

Am citit cateva povesti care m-au cutremurat, mi-au ingheatat inima si sufletul. Nu stiu daca sa ma simt norocoasa. Copil/adolescenta fiind, n-am trait nimic din tot ce inseamna hartuire sau intamplari care mi-ar fi putut marca viata. Poate, caracterul meu ,,nebun” si faptul ca eram o zvapaiata, i-a tinut pe misei la distanta. La prima miscare, atingere sau tentativa pe care o simteam ca nu e la locul ei, prima reactie pe care o aveam era sa-l fac de rahat, indiferent daca eram in public sau nu, indiferent de ce hran purta. Cum se spune la noi, sa-l fac de ocara sa-l stie tot satul. Mai exact, urlam ca descreierata daca cineva imi misca vreun fir de par (fara voia mea) sau isi permitea sa-mi lezeze autoritatea de om ,,salbatic”.

Dar, cu toatea astea, nu raman indiferenta la ,,#metoo, si ma alatur voua cu un episod dintr-o ,,poveste de dragoste” care a durat cat a trebuit.

Eram in cautarea unui job. Imi cumparasem o caruta de ziare si-mi facusem o lista cu numerele de telefoane la care trebuia sa sun. Unul din ele era pentru postul de secretara la o agentie de voiaj. M-am prezentat la interviu. A doua zi am fost sunata de insasi patronul agentiei sa-i comunic data disponibilitatii.

Ne-am revazut dupa doua zile. Eram extrem de bucuroasa! Sediul era la trei strazi de unde locuiam iar locatia era pozitionata intr-o zona unde aveai totul sub nas. Nu era jobul vietii, dar, temporar si in lipsa de altceva, ma multumea.

Atmosfera era destul de placuta. Colegii erau cordiali si extrem de amabili, iar ,,seful” avea aceeasi atitudine ca a lor. Insa, minunea a tinut putin, pana in ziua in care am primit un mesaj cu o invitatie la cina. De aici a inceput totul. A fost primul pas catre calvarul de care eu habar nu aveam ca urma sa se intample.

Povestea a inceput frumos, asa cum incep majoritatea povestilor de dragoste: flori, plimbari sub clar de luna, mesaje de iubire, ma rog, pachetul necesar cat sa crezi ca ti-ai gasit iubirea vietii. M-a invitat sa-i cunosc parintii. Treaba serioasa (am zis eu), m-am dus sa-i vad.

Timpul trecea, iar noi deveneam din ce in ce mai ,,iubiti”. Imi propune sa ma mut la el, locuia singur. Accept. Practic, accept sa impart la doi fiecare secunda din viata mea, fiecare bula de aer pe care o respiram. Zilele si noptile incepeau si se terminau cu el. In mintea mea de atunci, totul era perfect, insa, perfectiunea asta a inceput sa se clatine din ziua in care mi-a interzis sa-mi mai vad prietenii. Apoi, mi-a interzis sa ies singura. Mai apoi, a inceput sa-mi controleze telefonul si sa-mi spuna cu cine am voie sa vorbesc si cu cine nu, ca mai apoi, sa primesc o palma pentru ca acceptasem un buchet de flori de la un client fidel agentiei. Aici, mi s-a taiat filmul. Dominarea si asuprirea incepusera sa-si faca loc. Mi-am facut bagajele sa plec. A iesit scandal. Intr-un final, m-a rugat sa-l iert. Stiti voi, scena aia in care, cu ochii in lacrimi se pune in genunchi si te implora sa-l ierti: n-o sa se mai intample niciodata, promit, esti iubirea vietii mele, c-am gresit,  ca nu mai fac, ca *acat cu perja. In numele ,,iubirii”… l-am iertat! La nici o luna, de la palma a trecut la pumni. Motivul? De ce mi-am permis sa-i spun lu’ ma-sa de primul incident. Trebuia sa ramana intre noi si peretii casei. Am apucat sa-mi iau ,,dacat” unul, un pumn. Pana sa-l dea pe-al doilea, am luat cutitul in mana si l-am indreptat spre el. ,,Daca mai faci un pas, esti mort! Mort!”. S-a speriat! L-au luat transpiratiile instant. I-am zis sa ia telefonul sa sune la politie daca vrea sa-si salveze viata si sa nu-l planga ma-sa la cap. L-a luat, dar n-a sunat. Mi l-a intins: ,, suna tu pe cine vrei!”. Mi-am sunat prietenele sa vina sa ma ia (dupa, pe ma-sa). Au venit amandoua cu sufletul la gura. Le-am luat in brate si le-am rugat sa ma ajute la bagaje. Am iesit pe usa fara sa ma uit in urma.

A doua zi au inceput telefoanele si mesajele cu scuzele de rigoare. Cliseul tipic: plecaciuni, iertari, esti viata mea, intoarce-te, nu pot trai fara tine, nu mai sunt om, am fost un nenorocit, bla, bla, bla! Nu m-a miscat nimic! Imi provoca doar scarba si atat! Mi-am reluat viata ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. N-am dat voie nenorocirii sa ma domine. Am suferit, ce-i drept, insa nu m-am lasat doborata. Mi-am adunat toate firimiturile de putere si cu ajutorul prietenelor (alea cu care nu mai aveam voie sa ma vad), am depasit momentul. Mi-am regenerat inima. Singurul lucru de care imi pare rau, este ca n-am plecat de la prima palma. Aia si-a lasat (oarecum) amprenta pe creierii mei, mai rau decat pumnul dat in umar.

 

In randurile de mai sus, exista un mesaj, scurt: IUBIREA NU E VIOLENTA. Fugiti cat puteti. N-asteptati a doua palma, al doilea pumn sau primul picior in burta. Cine iubeste nu raneste. Nu va lasati furate de sentimente! Nu lasati inima sa dicteze in astfel de cazuri. In momente de genul, este cel mai ,,prost” organ functional. Nu va bazati pe el! Gasiti puterea sa va salvati singure. Nu zic ca mine, cu cutitul. Poate nu-i cel mai bun exemplu’, dar, cu siguranta exista mii de solutii si motive s-o faceti.

Sunt mama de fata. Incerc s-o cresc si s-o educ cum stiu mai bine. Este inca la virsta frageda, nu e loc de discutii mature, insa, planurile mele in ceea ce priveste ,,cioplirea” ei in materie de viata, sunt prioritatile vietii mele. Am sa comunic cu ea tot timpul si-am s-o urmaresc din umbra. Cu riscul de a devenii nesuferita in ochii ei, am sa-i stau ca junghiul in coaste pana va intelege cu adevarat ce inseamna pericol si cum sa se indeparteze de el. Pana va intelege sa faca diferenta intre oamenii rai si oamenii care o iubesc cu adevarat. Si, nu in ultimul rand, am sa-i fiu alaturi si atunci cand greselile omenesti n-o vor ocoli.

Mame de baieti (am si eu unul), incercati sa-i educati cu respect, iar daca reusiti sa faceti lucrul asta pana la capat, femeile de maine vor sti sa-i iubeasca si sa-i respecte la randul lor, asa cum ne dorim.

 

 

  • author's avatar

    By: Iuniana Daniela Popescu

    Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

  • author's avatar

Please follow and like us:
error123
About Iuniana Daniela Popescu 72 Articles
Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*