Sa-l plangem pe Ceausescu!

Multi, putin, nu stiu cati au mai ramas sa-l planga pe ,,slavitu”, cum nu stiu cati l-ar vrea inapoi chiar si reinacarnat. Tot ce stiu este ca memoria si sechelele mele de copil nu mi-ar permite niciodata sa mai trec prin ce-am trecut.

Ani de chin petrecuti in frig si intuneric. Apa si paine date cu portia. Viata…data cu portia. Daca ar fi sa compar cu ce traiesc acum, fara sa vreau ma intreb cum am reusit sa supravietuim si sa iesim intregi dupa un regim in care si aerul respirat se transforma in suferinta morala.

Imi vin in minte franturi ale copilariei iar majoritatea lor sunt alcatuite doar din umbrele intunericului si al trecutului indepartat. Simt si acum peretii reci ai casei vazuti la scheletul lumanarilor aprinse, in a caror lumina mancam sau imi faceam temele. Mirosul de gaz al buteliei si cuptorul aragazului la care ma incalzem, le conectez si azi la timpurile reci de atunci. De multe ori, iernile de afara era mai blande ca cele din casa. Multe din ele le petreceam la bunici. Acolo ne salva gura sobei si focul din vatra.

Tot ceea ce-am trait era o normalitate. Suferinta de copil era o normalitate asa cum umilinta oamenilor devenise obisnuinta.

Cand vine vorba de atunci, nu reusesc sa-mi stapanesc niciodata rautatea pe care am acumulat-o. In fiecare zi eram dresati la tacere si indoctrinati sa slavim. Educatia noastra la asta se limita:mutenie si obidire.  Nu existau orizonturi. Daca indrazneai sa gandesti mai mult decat trebuie, riscai sa-ti patezi viata. A ta si a familiei.

Parintii erau obligati sa ne creasca doar intr-un singur fel: sa ne servim patria. Societatea era tipar pentru majoritatea deintre noi, iar cel care traia mai bine era vazut diferit.

Copii fiind, alergam disperati de la o coada la alta sa luam ratia lunara, timp in care, parintii erau ocupati in productia tarii pentru export. Cu noi, stateau putin. Cat sa ne puna cheia de gat si sa ne spuna cum sa ne incalzim singuri mancarea. Bunicii le tineau loc de tot.

Nu ceream niciodata mai mult decat ni se dadea, iar daca lucrul asta se intampla, mama si tata trebuiau sa faca sacrificii. Si, le-au facut. In multe cazuri, le-au platit cu varf si indesat, pentru ca ei aveau doar obligatii, atat! Singurul drept pe care il aveai, era sa multumesti.

Am crescut cu teama si frica. Cu bataie si moral ,,lustruit” ce trebuiau oglindite in ziua de maine, pentru ca legea, asta prevedea. Sa devenim stalpii unei societati unanime: ingradita cu sarma ghimpata si pazita cu pusca la cap.

Comportamentul inadecvat (pentru ei) il plateai cu pulanul pe spate, iar vorba spusa-n plus te putea costa viata. Nu aveai sa voie la mai mult pentru ca tu pentru ei trebuia sa fii sarac. Sarac si prost. Erai o proprietate a statului si atat. El era pentru tine mama si tata. El decidea daca trebuie sa mori sau sa traiesti. Oameni ziditi sau ingropati in ciment fac parte din amintirile unei Romanii, asa cum fac parte cadavrele care n-au fost gasite niciodata sau mamele care plateau cu viata indrazneala de a ramane insarcinate. Multi copii n-au unde sa-si planga parintii sau sa lase o lumanare, pentru ca urmele lor au fost sterse…bine! Sangele lor a fost curatat fara sa lase pete.

Vremuri urate, apuse. Vremuri care au lasat urme. Cine le plange, n-are decat! I-as ruga un singur lucru: sa-si creasca copiii ca atunci! Sa le sufle in spate asa cum imi suflau ai mei sa ma incalzesc. Sa le frece cu lana  picioarele si mainile degerate cand se intorc de la scoala. Sa-i educe la lumanare si sa-i lase singuri la cozi, ore intregi, s-aduca acasa ratia lunara. Sa-si ia picioare si coate-n cap asa cum imi luam eu, fara ca cineva sa ma apere, doar ca imi asteptam linistita randul la o punga de bomboane sau o banana verde. Sa-i reduca la tacere si sa-i educe doar cu obidirea. Ei, la randul lor, sa-si traiasca viata asa cum au trait-o multi dintre parintii si bunicii nostri: ingradita si cu pusca la cap.

Noi copiii ,Epocii de aur”, mladitele de ieri, suntem parintii de astazi, iar daca marturiile noastre nu v-ajung si alegeti sa le traiti pe pielea voastra, sunteti liberi sa-l reincarnati pe…,,TATICU”.

  • author's avatar

    By: Iuniana Daniela Popescu

    Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

  • author's avatar

Please follow and like us:
error123
About Iuniana Daniela Popescu 72 Articles
Cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata: mai am multe de invatat!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*